"Ploua! Nu este nimic poetic, nu se refera la vreo figura de stil si nu vreau sa impresionez! Pur si simplu descriu o realitate prin geamurile aburite, la o ceasca de ceai. Imi amintesc cam ce auzeam inainte de pe la unii cum ca ceaiul este: pentru cei saraci, pentru cei bolnavi sau pentru anumite natii carora nu se dadea un specific clar. Ma face sa ma gandesc de ce gandim noi in tipare? De ce ne laudam cu flexibilitate, intelepciune, intelegere si mai ales simt psihologic cand de fapt aceia care se prezinta personal conform descrierii, sunt primii care isi construiesc un zid ridicol, o ferestra prin care sa vada numai anumite lucruri care musai trebuie sa coincida cu parerea lor, pentru ca de fapt adevarul este relativ in teorie si absolut in practica, absolutism impus de fiecare in parte reusind sa ne batem cap in cap pentru dreptate.
Recunosc ca am facut o introducere cam haotica, cu idei fara prea multa legatura intre ele si va urma un continut la fel de bizar probabil. Imi permit sa le spun cum imi vin in minte pentru ca acesta este coltisorul meu unde pot sa spun orice-mi pofteste inima in limita bunului simt.
Acum cateva zile ii spuneam unei prietene ca vreau sa spun cateva lucruri despre ce inseamna postul… de fapt ce inseamna el pentru mine in primul rand. Anul acesta am avut ocazia, ambitia si dorinta de a tine primul post de Ramadan din viata mea. Inainte de inceperea lunii respective, mi-am facut o multime de griji gandindu-ma ca n-am sa reusesc, gandindu-ma la programul si regimul meu alimentar, la cele 45 de grade ale Siciliei si la toti ceilalti crestini (teoretic) care isi vor duce viata cat se poate de normal si vor sarbatori cateva mese zilnic parca facandu-mi in ciuda. Recunosc ca in prima zi am inceput postul mai tarziu, o data cu rugaciunea de Sunrise in loc de Fajr, pentru ca asa gaseam logic sa fie un post de la rasarit la apus iar intre cele doua sa nu existe nici macar o gura de apa. Cine m-a auzit, a spus ca este o prostie de-a dreptul sau ca tin neaparat sa imi bat joc de mine. Nu am nimic de comentat pentru ca si eu as fi zis la fel acum cativa ani. Dar pentru cine nu a incercat niciodata, are posibilitatea sa afle urmatoarele:
Probabil ca mi-e greu sa descriu momentul apusului din prima zi de post cand am baut primul pahar cu apa si am devenit brusc fericita si cu ochii in lacrimi pentru simplul fapt ca sunt binecuvantata sa am mancare si apa cel putin inaintea mea. Si nu doar atat! Incercam mandria si bucuria de a ma fi controlat pe mine din toate punctele de vedere mai ales avand tentatia la tot pasul. Cateva zile am avut tendinta de a sta in pat si a face cat mai putin efort pentru a-mi conserva energia pentru cele 14-15h de post. Cred ca au fost de-a dreptul ingrozitoare pentru ca statul degeaba iti ofera cel mai bun mod de a realiza starile interioare, de a te concentra asupra a ceea ce simti fizic si psihic, te uiti la ceas si numeri orele, te privesti in oglinda si ti se face mila vanzand ca ai buzele deshidratate, parca astepti un ajutor si o mangaiere din partea cuiva pentru ca te simti ca un om bolnav, privat de o anumita libertate.
Din fericire, m-am ridicat la timp inainte sa ma deprim si m-am apucat de treaba!! O buna parte a postului, ma trezeam relativ devreme si mergeam sa lucrez intr-o croitorie in care am pus pasiune si dedicatie, deschisa sa invat noi tehnici. Ce cautam acolo? Nu sunt croitoreasa dar orice lucru nou invatat este bine-venit mai ales atunci cand timpul iti permite si te roade pe dinauntru pentru ca il lasi sa treaca pe langa tine aratandu-ti ca stai ca o leguma. Cred ca pentru mine statul degeaba este cea mai mare tortura. Spre surprinderea mea, nu mai aveam timp sa simt ca imi lipseste apa sau hrana, aveam din contra mai multa energie decat inainte si imi iesise din reflex calculatul orelor pana la momentul apusului cand se facea liniste! Ma asezam ca de obicei, singura la masa si ascultam fragmente din Coran, care intotdeauna mi-au adus o stare de calm interior.
N-am fost constienta de schimbarile survenite decat in momentul in care am fost pusa in situatii similare si in loc sa las nivelul frustrarii sa isi faca de cap, am zambit precum femeia amabila si supusa care nu vrea si nu are de ce sa se revolte. Ar fi cam jalnic sa descriu zilele in care am dus lipsa de hrana sau cand am asteptat sa mi se ofere, iar pentru ca mi se oferea, nu puteam impune conditii despre “cand” si “cum”. Asteptam rabdatoare si aproape fara sa simt! Imi aminteam de zilele postului, cum m-am controlat atunci, ma controlez si acum astfel incat sa devina obisnuinta si o reactie fireasca la situatii similare! Vedeam un anume “celalalt” care incearca senzatia de foame din lipsa de timp pentru a-si prepara sau achizitiona ceva de mancare si observam irascibilitatea si revolta fata de o situatie perfect controlabila. Eu ma multumeam cu un sandwish si n-as fi zis ca imi trebuie ceva special…am depasit momentul in care privesc un soi de mancare si mi se face o pofta teribila. Nu pot sa nu ma gandesc la cei batuti de soarta care se multumesc cu o felie de paine si acelasi “ceai pentru saraci” daca exista si acela.
Si acum revin la chestiunea initiala, oare cati sunt constienti de lucrurile marunte si stiu sa se bucure de ele? Oare cati judeca gresit pentru ca nu pot iesi din tiparul si sistemul lor cu toate ca se lauda ca fiind inteligenti, intelepti si cu “traire psihologica”?
Nu am in intentie sa dau sfat nimanui sa incerce conditii grele sau total diferite de cele obisnuite, pentru a se “cali” sau ca sa inteleaga mai bine pe altul. Cred ca as indrazni sa cer celorlalti mai multa intelegere si flexibilitate si sa le spun: nu detineti adevarul absolut si logica absoluta! Fiecare are logica lui si realitatea lui care devine proprie si adevarata!"
Sat Jul 11, 2015 3:43 am by 
